Ora 23. Stropii de ploaie danseaza in adierea lina a vantului prelingandu-se usor de fereastra. Cerul este pustiu, fara sclipiri pentru ca Dumnezeu s-a suparat pe oameni si arunca tunete si fulgere in paradisul nostru. Nu numai cerul plange de durere…ci si sufletul meu pustiu care este cuprins de dezamagire. Cauta portite de scapare, dar nu gaseste niciuna. Inca aud ploaia care cade. Totul pare absurd si nimic nu se schimba. Mi-e teama ca poate afara ploaia se va opri, dar asupra mea se vor abate furtuni necontenite. Nu am invatat sa ma lupt cu ele…sunt inca un copil….sunt mica…nu cer ajutor, vreau doar un umar pe care sa-mi gasesc alinarea…acel umar…..
P.S: Aceasta dezamagire nu are legatura cu iubirea, este mai degraba o chestie profesionala daca pot spune asa….
